Dark thoughts of a bright man

De fapt… nu trebuie. Eu aleg cum vreau să fiu, indiferent de lucrurile care incearcă să schimbe, aparent, personalitatea mea. Cred că mai degrabă mi-e frică de răspuns, frică generată de starea mea de melancolie, generată la rândul ei de jocul unor copii din faţa blocului meu. Strigătele, hazul, bucuria… Toate alcătuiesc o mireasmă complexă care face legături cu amintiri vechi, uitate pe undeva prin spate. Aceste amintiri, care nu au mai trecut printr-un inventar riguros de multă, muuultă vreme sunt acum doar nişte simple amintiri… care nu mă mai încălzesc cu absolut nimic. Sunt doar acolo, ocupând un spaţiu spiritual pe care ştiu în mod singur că nu-l voi mai regăsi nicicum, niciunde, nicicând.

Nu, nu amintirile mă întristează. Amintirile ne redefinesc, ne ajută să ne regăsim atunci când ne-am adâncit prea mult în lumea aparenţelor, în lumea în care nimic nu e aşa cum e, lumea în care perspectivele nu se intersectează între ele niciodată. Faptul că ştiu că nu voi mai fi niciodată la fel ca ei, care, deşi, în esenţă, n-au o perspectivă comună asupra lumii înconjurătoare, sunt, totuşi, împrejmuiţi de un cerc conjugal infinit, care îi leagă… mă întristează. Odată ce înaintezi în vârstă, apar mai multe perspective. Cercul acela conjugal se contractă, până în momentul în care creează claustrofobie asupra eului tău. Devii dezorientat, te panichezi, numărul întrebărilor creşte exponenţial cu clipele şi încep să se reflecte din ce în ce mai mult asupra propriei persoane. Bineînţeles, prima impresie e că dacă ai primi răspunsurile la întrebări, ai dobândi vreun fel satisfacţie care deviază imediat în fericire. INecontentit, o să realizezi că viaţa nu mai are niciun fel de sens acum, şi că acele întrebări, sau răspunsuri,  erau singurele lucruri care te făceau să mergi mai departe, stăteau drept ţintă. Aveai toate armele îndreptate asupra aceleiaşi singure şi unice ţinte, sau cel puţin aşa credeai.

Apar alte întrebări… iar totul devine un cerc vicios. Din fericire (aici vreau să văd o mână sus de la cei pozitivi), acest cerc vicios se rupe în punctul de plecare, la bază, la origine… la partea de la care am pornit toată această mică poveste enervantă… la partea în care tu o să primeşti toate răspunsurile.  Bazându-ne pe simpla raţiune indusă de realitatea aparentă, ajungem la concluzia că acest lucru nu este posibil. Lanţul se rupe de tot şi rămânem cu nimic.

Deci, nu trebuie să construim poveşti pe baze instabile, pentru că ştim că ele, de fapt, nu au nicio valoare reală. Şi atunci cum visăm? De ce mai credem în vise? Şi ce e realitatea? Păi, realitatea constă în acele teorii, definiţii lansate om, toate fiind bazate pe faptul că noi, după conştiinţa noastră, ştim că noi existăm ca indivizi, şi noi impunem realitatea datorită raţiunii noastre. Deci tot ce percepem intra-senzorial ştim cu siguranţă că e real. Dacă îl simţi, miroşi, guşti, auzi, vezi, ştii că e acolo. Cealaltă parte a realităţii este alcătuită de ceea ce percepem extra-senzorial, în afara celor 5 simţuri de bază. Deja intrăm în aria cu superpowers, superheroes şi alte faze.

Maturitatea este atinsă, la fel ca şi la animale, atunci când individul se simte pregătit, fizic şi mental. Spre deosebire de animale, avem ceva în plus, dar nu ştim sigur ce e acel ceva… Oare? În esenţă, avem multe în comun… de la instincte până la modul de a acţiona.

Chestia e că eu sunt cam dezorientat. De ce? Pentru că am vrut să apuc cât mai multe perspective deodată…

Cam atât. Acum că mi-am vărsat toate gândurile, mă simt mai uşor.

Alex: Ţine unpic paharele, până desfac…

[…]

Eu: Bă, ce roşie-i Cola…

Alex (se opreşte din turnat…): Tuz’… Ăsta-i vin!

• Alex are blogz0r. Click.

După câteva săptămâni pline se sentimente de-a caii, amărăciune, suferinţă, depresie care dădeau sentimentul ăla hollow life, acum sunt plin, din nou. Plin de mine, la fel ca totdeauna. Dau pe afară de plin ce sunt. De ce nu? Aşa simt că trăiesc. Kneel before thy, bă. I am back. Sunt din nou fără semnal.

Sunt un om nou. Nu mă întrebaţi de ce şi cum am făcut-o, dar revelaţiile vin atunci când le cauţi mai puţin, so… ask for it.

În primul rând, vreau să vă mulţumesc tuturor celor care şi-au băgat tot rahatul în viaţa mea, care mi-au terfelit egoul prin cel mai urât mirositor jeg de pe planetă, manelarilor, şi prietenilor aşa-zişi, pretendenţilor (mânca-v-aş pe toţi cu fulgi cu tot), celor care se uită la mine ca la panoramă, prietenului meu imaginar Grigoraş (salut 6r!6, j00 1337 hampster) şi nu în ultimul rând, ţie.

Surprins? Surprins că vorbesc de tine? Ştiu mai multe decât dumneata, fecioraş. Ştiu cum eşti, că doar toţi sunteţi la fel. Unul şi acelaşi: The Others.

Jesus rocks. Sau, nu… Jesus r0×0rz. Paşteţi fericiţi, you hornless cows. Un ou, doo oo…

Grozav film. Cred că şi voi sunteţi de acord. Am avut un deja vu super ciudat la începutul filmului (nuuu la partea aia…), încercam să-mi dau seama de unde ştiam melodia aia….

În fine, “All I Want is You” împreună cu partea de început aici şi acum:

Am avut ocazia să instalez minunăţia asta care, şi aşa, a fost amânată destul de mult. Se pare că băieţii au avut motivele lor, şi probabil au vrut ca WP2.5 să nu dezamăgească pe nimeni.

Versiunea finală a faimosului CMS vine cu un nou design al dashboard-ului, mult mai uşor de folosit. Totul arată foarte smooth si incredibil de mişto. Revin cu un review, stay tuned!

Chestii foarte bune = chestii foarte rele. Explic mai încolo. Deocamdată încerc să-mi revin.

Deci, astăzi toată lumea a avut grijă ca eu să ma simt cât mai prost. La şcoală, acasă… Oriunde… Oameni buni, ce v-am făcut? De ce naiba mi se întorc toate?

Supărat, mă pun să joc un Guitar Hero III pe Expert, şi pe când ajung la riff-ul de la “I Wanna Rock ‘N Roll All Nite”… Poc! Crash… Mama mă-sii încă…

În ultima vreme am avut câteva probleme emoţionale, mai mult sau mai puţin grave, care mi-au afectat radical perspectiva asupra mediuliu înconjurător, asupra oamenilor şi asupra vieţii.

De cele mai multe ori, am avut impresia că ceva nu merge bine, că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui sa fie. Sunt o persoană care gândeşte mult, poate prea mult. Atât de mult, încât am uitat ce vreau să aflu, să descopăr. O groază de lucruri mă frământă şi mă chinuie, dar nu reuşesc să mă concentrez pe esenţa problemelor mele.

Am auzit vorbindu-se despre gândirea pozitivă, despre cum să duci o viaţă “dreaptă”, în care reuşeşti să depăşeşti toate problemele. Ei, eu cred că totul depinde de încrederea pe care o ai… În tine, sau în alţii. Depinde în mâinile cui îţi pui viaţa.

Retarzii care cred că pot să ducă o viaţă bună şi fără pete negre… Ei bine, dragii mei… E doar o impresie vagă. Dar te simţi bine când primeşti ajutor. Ajutor. De asta au nevoie oamenii.

Mulţi oameni leagă expresia “gândire pozitivă” cu religia, cu Dumnezeu. Ei cred că dacă îşi pun viaţa în mâinile Mântuitorului, vor scăpa de necazuri. Ăsta e lucrul care îi stimulează.

Pentru a gândi pozitiv, trebuie să crezi în ceva, mai exact, în ajutor. Trebuie să ai încredere în puterea aceasta… de a ajuta. Gândirea pozitivă se bazează pe impresia pe care şi-o creează oamenii că cineva e aici să-i ajute, să le ofere mâna aceea de ajutor de care au nevoie, cineva să-i salveze din hăul ăla adânc.

Interesant este că “cei care s-au dăruit cu trup şi suflet” unui ideal, unei persoane, unei impresii, unui vis, unei entităţi, unui zeu… Well, oamenii ăştia trăiesc fericiţi. Dar, de fapt, ei trăiesc absent. Trăiesc prin cineva… Nu e viaţa lor aceea pe care o trăiesc.

A trăi cu adevărat înseamnă a-ţi asuma orice responsabilitate legată de viaţa ta. Câţi dintre noi trăiesc… separaţi de orice lucru în care cred? Gigi crede în Dumnezeu.

Cum spuneam, odată ce începi să crezi în ceva, odată ce îţi dăruieşti sufletul, dar reuşeşti să înţelegi adevărata valoare a unei vieţi.

Deci ce înseamnă gândire pozitivă? Well, gândire pozitivă o dobândeşti prin încredere, devotament, sacrificiu. Ajutorul pe care îl materializezi în mintea ta, nu face altceva decât să te autostimuleze, să îţi dea speranţă. Încrederea e totul, de acolo pornesc toate.

La naiba, şi eu programasem un post scurt.

Well… Here you go. World’s smallest bodybuilder. Am văzut-o şi p-asta…

Oh, BTW, îl cheamă Romeo .

LE:  Încă una, vă roooog!

Că tot este era Web 2.0, cei de la YouTube s-au gândit să construiască o metodă mai simplă şi mai distractivă de a naviga printre miile de filmuleţe. Ce a ieşit? Warp Player.

Odată ce am accesat funcţia Warp, apare o listă cu zece video-uri (aleatorii, cred). Pentru începerea navigării, trebuie doar să faceţi click pe video-ul preferat.

Imediat după click, se deschide minunatul player. YouTube face legătura dintre video-ul selectat şi alte postări care au aceeaşi temă (keyword-uri). Un hover de câteva secunde pe unul din butonaşe va aduce alte video-uri, creând un fel de pânză de intrări. Postările deja vizionate sunt marcate cu o liniuţă de legătură cu video-ul tată.

Un click pe unul din balonaşe va porni playback-ul. Un pop-up cu interfaţa obişnuită pentru YouTube vă va ajuta să închideţi fereastra cu video-ul, în caz că nu vă place. Navigarea prin această “pânză” se face pe bază click-and-drag.

Cam atât cu micul meu review pentru această funcţie nouă. Enjoy while using this baby.

Ştiu că un blogger serios nu ar trebui să scrie chestia asta pe blog, dar azi-dimineaţă am observat (via Google Toolbar) că PageRank-ul acestui blog a crescut de la PR1 la… well… PR2. Pentru mine — motiv de sărbătoare; pentru voi — durere-n cot. Ha!

De ce? De ce eu? De ce 666 de mesaje necitite? De ce sâmbătă? De ce Gmail? Încă şase spam-uri… haide măi!

Cu ocazia zilei îndrăgostiţilor, vă urez să aveţi cele mai dulci momente alături de persoanele voastre iubite şi fie ca această zi de cacao să fie ultima care mă deranjează. Cadouri, pupici, love… Bleah.

Oricum, am făcut o ediţie specială a template-ului pentru ziua de azi. Have fun… and (make) love.

Holy fucking shit-eating poopmaster.  Asta îmi aduce aminte de episodul ăla din South Park, când au învăţat să se cace toţi pe gură.

No, dudes. This is definitely not normal.  Red Hot Catholic Love, of course.

Iată că, după ce şi-a făcut apariţia pe scena jegoasă a hip-hop-ului românesc în 2007, Cumicu lansează azi 10.02.2008, odată cu un nou website, albumul intitulat oareşcum poetic “În dulcele stil clasic”. Probabil aţi mai auzit de acest Cumic , din trupa Replica, dar asta e altă poveste.

“În dulcele stil clasic” este un progres major de la vechiul album, prezentând instrumentale mai hardcore şi rime la fel de bine plasate. O să auziţi multe instrumente şi sample-uri de orchestră, de pian, chitară, vioară şi altele. Albumul nu are o temă bine definită, atingând mai multe subiecte can-can din lumea oraşului, dar se observă că accentul e pus pe calitate şi stil.

Albumul conţine nu mai puţin de 28 de piese, incluzând Intro-ul, Outro-ul şi Skit-urile. Eu sunt 100% impresionat de material, fiind o surpriză extrem de plăcută pentru urechile mele, şi pot spune cu mâna pe inimă că am ascultat cam tot ce se putea asculta din sfera această muzicală.

Cumicu are un stil lipsit de pupincurism, direct şi miserupist, uneori melancolic. Omul ştie unde să lovească.

Eu vă las albumul la download (nu, nu e warez, îl găsiţi şi pe site) şi după o audiţie atentă, vă aştept să daţi cu părerea. Big up Cluj, big up Cumicu!

Download Cumicu — În dulcele stil clasic (2008) (direct)
Download Cumicu — În dulcele stil clasic (2008) (torrent)

Ia-c-aşea v-am adusî aşilea şeli dooâ episoadi din ghini-cunoăscutul sărial “Budăi Beer”. Don’t worry, grab a Budăi.

Shi faaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaashi?

Da, deci se vede clar că infractorul, vandalizatorul de bloage mi-a tras-o. Să moară… împuşcat.

Via Piry.

Ca să încep acest post filosofic într-un mod şi mai filosofic… Iată unul dintre citatele care m-au marcat în viaţa de zi cu zi:

“I still live, I still think: I still have to live, for I still have to think.” — Nietzsche

Umanitatea a fost înzestrată cu acest dar, cu această capacitate, de a gândi. A gândi înseamnă să trăieşti, să conştientizezi mediul înconjurător şi fiinţele vii. Oamenii gândesc pentru a-şi răspunde la întrebări, dar este raţiunea gândire? Ei bine, raţiunea presupune şi alte zestre omeneşti, care nu depind de intelect, şi anume, instinctele. Instinctele sunt ca nişte tipare, reflexe, whatever… care ne ajută să reacţionăm rapid. De fapt, ceea ce se întâmplă este că, maşina noastră centrală, creierul, analizează foarte rapid situaţiile care necesită instincte şi face legăturile cu aceste “mici tipare”, numite instincte.

Câţi dintre voi încă mai gândiţi?

Eh, am văzut că a apărut noua versiune a theme-ului Freshy, adică versiunea a doua şi m-am gândit s-o pun şi eu.

Tema se poate configura foarte uşor (cu ajutorul plug-in-ului Customize, găsit pe acelaşi site, dar are şi un număr de design-uri CSS predefinite incluse in pachet. Tema aduce îmbunătăţiri substanţiale faţă de vechea versiune, având o funcţionalitate mult îmbunătăţită.

Franţuzul ăsta (Jide) a facut o treaba bună. Aplauze vă rog!

O să revin cu mai multe detalii mai încolo… Până atunci…

Freshy 2 Download
Customize plugin Download

I

Mii de steluţe argintii luau fiinţă sub aceşti bocanci grei, pe care am vrut să-i lansez pe orbită de multă vreme. Lumina chioară, cocoţată pe nişte stâlpi de-a lungul potecii îmi călăuzea paşii către locul cel mai călduros posibil: acasă.

[…]

Cineva mi-a simţit mersul greoi. Observat, vânat, luat în vizor… mă simţeam ca într-un bol de sticlă, […]. Din nimic în nimic… Din ceva pentru ceva.

II

Plânge. Pot s-o aud. Mă priveşte şi mă plânge, de parcă nu aş fi şezut acum două ceasuri în braţele ei fierbinţi, parcă sfinţite. Mă vânează cu privirea. Ochii ei îmi spun că nu mă recunoaşte. M-am apropiat. Ea continua să privească, de după ochiul de geam înfumurat, indulgent, iertându-mi mersul haotic cu verdele aprins din privirea-i deşartă. La fiecare pas de-al meu, inima ei creştea direct proporţional. Parcă călcam pe corpul ei fraged, distrugând ultima firimitruă de frumuseţe. Îi simţeam durerea. Voia să urle, leoaica… prin mine.

Un răget surd a reconstituit oraşul pierdut din imensitatea sufletului meu. Ştiam că este ea. Lumina ochilor ei nu m-a orbit, şi mi-a îngăduit să văd adevărul. Mă controla cu uşurinţă, mişcându-şi degeţelele pe propriul ei corp; cu îndemânarea unei pianiste, îşi număra coastele. Trăgea de sfori, eu mă lăsam tras… “Mai vreau… cântă-mi ceva. Încă puţin…”. Mă manipula cu atâta uşurinţă… Iar eu… Eu, un voodoo paralizat în marea de sunete şi lumini… Sufletul ei căuta reîntregirea, reuniunea. Nu era înfometată, era doar o exploratoare ostenită pe tărâmul lui Harap Alb, un ion negativ, levitând spontan ici-colo.

Şi m-a găsit, pe mine, sufletul pierdut, piesa de puzzle uitată sub pat. O fuziune perfectă, cu un singur rezultat. 1. Suntem unul. Singularitatea absolută, antipluralul… Eram 2 în 1.

Va urma…