Dark thoughts of a bright man

De fapt… nu trebuie. Eu aleg cum vreau să fiu, indiferent de lucrurile care incearcă să schimbe, aparent, personalitatea mea. Cred că mai degrabă mi-e frică de răspuns, frică generată de starea mea de melancolie, generată la rândul ei de jocul unor copii din faţa blocului meu. Strigătele, hazul, bucuria… Toate alcătuiesc o mireasmă complexă care face legături cu amintiri vechi, uitate pe undeva prin spate. Aceste amintiri, care nu au mai trecut printr-un inventar riguros de multă, muuultă vreme sunt acum doar nişte simple amintiri… care nu mă mai încălzesc cu absolut nimic. Sunt doar acolo, ocupând un spaţiu spiritual pe care ştiu în mod singur că nu-l voi mai regăsi nicicum, niciunde, nicicând.

Nu, nu amintirile mă întristează. Amintirile ne redefinesc, ne ajută să ne regăsim atunci când ne-am adâncit prea mult în lumea aparenţelor, în lumea în care nimic nu e aşa cum e, lumea în care perspectivele nu se intersectează între ele niciodată. Faptul că ştiu că nu voi mai fi niciodată la fel ca ei, care, deşi, în esenţă, n-au o perspectivă comună asupra lumii înconjurătoare, sunt, totuşi, împrejmuiţi de un cerc conjugal infinit, care îi leagă… mă întristează. Odată ce înaintezi în vârstă, apar mai multe perspective. Cercul acela conjugal se contractă, până în momentul în care creează claustrofobie asupra eului tău. Devii dezorientat, te panichezi, numărul întrebărilor creşte exponenţial cu clipele şi încep să se reflecte din ce în ce mai mult asupra propriei persoane. Bineînţeles, prima impresie e că dacă ai primi răspunsurile la întrebări, ai dobândi vreun fel satisfacţie care deviază imediat în fericire. INecontentit, o să realizezi că viaţa nu mai are niciun fel de sens acum, şi că acele întrebări, sau răspunsuri,  erau singurele lucruri care te făceau să mergi mai departe, stăteau drept ţintă. Aveai toate armele îndreptate asupra aceleiaşi singure şi unice ţinte, sau cel puţin aşa credeai.

Apar alte întrebări… iar totul devine un cerc vicios. Din fericire (aici vreau să văd o mână sus de la cei pozitivi), acest cerc vicios se rupe în punctul de plecare, la bază, la origine… la partea de la care am pornit toată această mică poveste enervantă… la partea în care tu o să primeşti toate răspunsurile.  Bazându-ne pe simpla raţiune indusă de realitatea aparentă, ajungem la concluzia că acest lucru nu este posibil. Lanţul se rupe de tot şi rămânem cu nimic.

Deci, nu trebuie să construim poveşti pe baze instabile, pentru că ştim că ele, de fapt, nu au nicio valoare reală. Şi atunci cum visăm? De ce mai credem în vise? Şi ce e realitatea? Păi, realitatea constă în acele teorii, definiţii lansate om, toate fiind bazate pe faptul că noi, după conştiinţa noastră, ştim că noi existăm ca indivizi, şi noi impunem realitatea datorită raţiunii noastre. Deci tot ce percepem intra-senzorial ştim cu siguranţă că e real. Dacă îl simţi, miroşi, guşti, auzi, vezi, ştii că e acolo. Cealaltă parte a realităţii este alcătuită de ceea ce percepem extra-senzorial, în afara celor 5 simţuri de bază. Deja intrăm în aria cu superpowers, superheroes şi alte faze.

Maturitatea este atinsă, la fel ca şi la animale, atunci când individul se simte pregătit, fizic şi mental. Spre deosebire de animale, avem ceva în plus, dar nu ştim sigur ce e acel ceva… Oare? În esenţă, avem multe în comun… de la instincte până la modul de a acţiona.

Chestia e că eu sunt cam dezorientat. De ce? Pentru că am vrut să apuc cât mai multe perspective deodată…

Cam atât. Acum că mi-am vărsat toate gândurile, mă simt mai uşor.