Dark thoughts of a bright man

De fapt… nu trebuie. Eu aleg cum vreau să fiu, indiferent de lucrurile care incearcă să schimbe, aparent, personalitatea mea. Cred că mai degrabă mi-e frică de răspuns, frică generată de starea mea de melancolie, generată la rândul ei de jocul unor copii din faţa blocului meu. Strigătele, hazul, bucuria… Toate alcătuiesc o mireasmă complexă care face legături cu amintiri vechi, uitate pe undeva prin spate. Aceste amintiri, care nu au mai trecut printr-un inventar riguros de multă, muuultă vreme sunt acum doar nişte simple amintiri… care nu mă mai încălzesc cu absolut nimic. Sunt doar acolo, ocupând un spaţiu spiritual pe care ştiu în mod singur că nu-l voi mai regăsi nicicum, niciunde, nicicând.

Nu, nu amintirile mă întristează. Amintirile ne redefinesc, ne ajută să ne regăsim atunci când ne-am adâncit prea mult în lumea aparenţelor, în lumea în care nimic nu e aşa cum e, lumea în care perspectivele nu se intersectează între ele niciodată. Faptul că ştiu că nu voi mai fi niciodată la fel ca ei, care, deşi, în esenţă, n-au o perspectivă comună asupra lumii înconjurătoare, sunt, totuşi, împrejmuiţi de un cerc conjugal infinit, care îi leagă… mă întristează. Odată ce înaintezi în vârstă, apar mai multe perspective. Cercul acela conjugal se contractă, până în momentul în care creează claustrofobie asupra eului tău. Devii dezorientat, te panichezi, numărul întrebărilor creşte exponenţial cu clipele şi încep să se reflecte din ce în ce mai mult asupra propriei persoane. Bineînţeles, prima impresie e că dacă ai primi răspunsurile la întrebări, ai dobândi vreun fel satisfacţie care deviază imediat în fericire. INecontentit, o să realizezi că viaţa nu mai are niciun fel de sens acum, şi că acele întrebări, sau răspunsuri,  erau singurele lucruri care te făceau să mergi mai departe, stăteau drept ţintă. Aveai toate armele îndreptate asupra aceleiaşi singure şi unice ţinte, sau cel puţin aşa credeai.

Apar alte întrebări… iar totul devine un cerc vicios. Din fericire (aici vreau să văd o mână sus de la cei pozitivi), acest cerc vicios se rupe în punctul de plecare, la bază, la origine… la partea de la care am pornit toată această mică poveste enervantă… la partea în care tu o să primeşti toate răspunsurile.  Bazându-ne pe simpla raţiune indusă de realitatea aparentă, ajungem la concluzia că acest lucru nu este posibil. Lanţul se rupe de tot şi rămânem cu nimic.

Deci, nu trebuie să construim poveşti pe baze instabile, pentru că ştim că ele, de fapt, nu au nicio valoare reală. Şi atunci cum visăm? De ce mai credem în vise? Şi ce e realitatea? Păi, realitatea constă în acele teorii, definiţii lansate om, toate fiind bazate pe faptul că noi, după conştiinţa noastră, ştim că noi existăm ca indivizi, şi noi impunem realitatea datorită raţiunii noastre. Deci tot ce percepem intra-senzorial ştim cu siguranţă că e real. Dacă îl simţi, miroşi, guşti, auzi, vezi, ştii că e acolo. Cealaltă parte a realităţii este alcătuită de ceea ce percepem extra-senzorial, în afara celor 5 simţuri de bază. Deja intrăm în aria cu superpowers, superheroes şi alte faze.

Maturitatea este atinsă, la fel ca şi la animale, atunci când individul se simte pregătit, fizic şi mental. Spre deosebire de animale, avem ceva în plus, dar nu ştim sigur ce e acel ceva… Oare? În esenţă, avem multe în comun… de la instincte până la modul de a acţiona.

Chestia e că eu sunt cam dezorientat. De ce? Pentru că am vrut să apuc cât mai multe perspective deodată…

Cam atât. Acum că mi-am vărsat toate gândurile, mă simt mai uşor.

După câteva săptămâni pline se sentimente de-a caii, amărăciune, suferinţă, depresie care dădeau sentimentul ăla hollow life, acum sunt plin, din nou. Plin de mine, la fel ca totdeauna. Dau pe afară de plin ce sunt. De ce nu? Aşa simt că trăiesc. Kneel before thy, bă. I am back. Sunt din nou fără semnal.

Sunt un om nou. Nu mă întrebaţi de ce şi cum am făcut-o, dar revelaţiile vin atunci când le cauţi mai puţin, so… ask for it.

În primul rând, vreau să vă mulţumesc tuturor celor care şi-au băgat tot rahatul în viaţa mea, care mi-au terfelit egoul prin cel mai urât mirositor jeg de pe planetă, manelarilor, şi prietenilor aşa-zişi, pretendenţilor (mânca-v-aş pe toţi cu fulgi cu tot), celor care se uită la mine ca la panoramă, prietenului meu imaginar Grigoraş (salut 6r!6, j00 1337 hampster) şi nu în ultimul rând, ţie.

Surprins? Surprins că vorbesc de tine? Ştiu mai multe decât dumneata, fecioraş. Ştiu cum eşti, că doar toţi sunteţi la fel. Unul şi acelaşi: The Others.

Jesus rocks. Sau, nu… Jesus r0×0rz. Paşteţi fericiţi, you hornless cows. Un ou, doo oo…

Deci, astăzi toată lumea a avut grijă ca eu să ma simt cât mai prost. La şcoală, acasă… Oriunde… Oameni buni, ce v-am făcut? De ce naiba mi se întorc toate?

Supărat, mă pun să joc un Guitar Hero III pe Expert, şi pe când ajung la riff-ul de la “I Wanna Rock ‘N Roll All Nite”… Poc! Crash… Mama mă-sii încă…

În ultima vreme am avut câteva probleme emoţionale, mai mult sau mai puţin grave, care mi-au afectat radical perspectiva asupra mediuliu înconjurător, asupra oamenilor şi asupra vieţii.

De cele mai multe ori, am avut impresia că ceva nu merge bine, că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui sa fie. Sunt o persoană care gândeşte mult, poate prea mult. Atât de mult, încât am uitat ce vreau să aflu, să descopăr. O groază de lucruri mă frământă şi mă chinuie, dar nu reuşesc să mă concentrez pe esenţa problemelor mele.

Am auzit vorbindu-se despre gândirea pozitivă, despre cum să duci o viaţă “dreaptă”, în care reuşeşti să depăşeşti toate problemele. Ei, eu cred că totul depinde de încrederea pe care o ai… În tine, sau în alţii. Depinde în mâinile cui îţi pui viaţa.

Retarzii care cred că pot să ducă o viaţă bună şi fără pete negre… Ei bine, dragii mei… E doar o impresie vagă. Dar te simţi bine când primeşti ajutor. Ajutor. De asta au nevoie oamenii.

Mulţi oameni leagă expresia “gândire pozitivă” cu religia, cu Dumnezeu. Ei cred că dacă îşi pun viaţa în mâinile Mântuitorului, vor scăpa de necazuri. Ăsta e lucrul care îi stimulează.

Pentru a gândi pozitiv, trebuie să crezi în ceva, mai exact, în ajutor. Trebuie să ai încredere în puterea aceasta… de a ajuta. Gândirea pozitivă se bazează pe impresia pe care şi-o creează oamenii că cineva e aici să-i ajute, să le ofere mâna aceea de ajutor de care au nevoie, cineva să-i salveze din hăul ăla adânc.

Interesant este că “cei care s-au dăruit cu trup şi suflet” unui ideal, unei persoane, unei impresii, unui vis, unei entităţi, unui zeu… Well, oamenii ăştia trăiesc fericiţi. Dar, de fapt, ei trăiesc absent. Trăiesc prin cineva… Nu e viaţa lor aceea pe care o trăiesc.

A trăi cu adevărat înseamnă a-ţi asuma orice responsabilitate legată de viaţa ta. Câţi dintre noi trăiesc… separaţi de orice lucru în care cred? Gigi crede în Dumnezeu.

Cum spuneam, odată ce începi să crezi în ceva, odată ce îţi dăruieşti sufletul, dar reuşeşti să înţelegi adevărata valoare a unei vieţi.

Deci ce înseamnă gândire pozitivă? Well, gândire pozitivă o dobândeşti prin încredere, devotament, sacrificiu. Ajutorul pe care îl materializezi în mintea ta, nu face altceva decât să te autostimuleze, să îţi dea speranţă. Încrederea e totul, de acolo pornesc toate.

La naiba, şi eu programasem un post scurt.

Cu ocazia zilei îndrăgostiţilor, vă urez să aveţi cele mai dulci momente alături de persoanele voastre iubite şi fie ca această zi de cacao să fie ultima care mă deranjează. Cadouri, pupici, love… Bleah.

Oricum, am făcut o ediţie specială a template-ului pentru ziua de azi. Have fun… and (make) love.

Abia acum, când m-am hotărât să iau şi eu o vacanţă de câteva săptămâni, mi-am dat seama că e luna decembrie, luna cadourilor. Toate magazinele sunt pline de indivizi care îşi fac proviziile pentru sărbătorile de iarnă. Mall-urile dau pe afară de copii, bătrâni şi tot felul de oameni, gata să se pună în pielea lui Moş Crăciun şi să cumpere câte ceva pentru cei dragi.

Mi-am zis şi eu că e timpul să ies câteva ore în magazine, să văd ce mai e nou. Am nişte “caşcaval” de cheltuit pentru cadouri, haine, condoms and stuff.

Deşi Crăciunul e aproape, I can’t feel it. Încă nu am reuşit să gust acea atmosferă magică specifică sărbătorilor. Mâine voi împodobi, probabil, bradul, voi face ceva curăţenie pe aici, că e un dezastru total.

Eh, revin cu un post să vă arăt ce-am cumpărat. ^_^

Motto: “Aici sunt eu, tu eşti acolo… Mai bine lasă”

Am primit recent câteva comment-uri gen “Cine e ăsta? Ce vrea de la noi? Ăsta e nebun, frate!”.

Bă, şi iaca am s-o răspund şi pe asta. Sunt… Dar stai. Ce contează cine sunt? Ce contează unde sunt?

Eu exist, sunt prezent, sunt o persoană. Scriu, citesc, beau, fumez. Simt că exist. Cine mă opreşte să exist? Voi? — În niciun caz. Am atâtea să vă spun…

*rupe pagina*

Nu, ceva nu e bine. Am pornit din camera alăturată cu o inspiraţie imensă şi cu gândul că am să scriu ceva citibil pe blog-ul ăsta. Decum m-am aşezat lângă birou, totul s-a risipit. Muza m-a părăsit. Nu o condamn. Merit asta. Sunt un om mizerabil… Nimeni nu mă poate accepta aşa cum sunt, la valoarea adevărată… Totul se pierde… S-a terminat acum. Gata, mă scutur de praf, îmi lustruiesc chelia şi mă pun înapoi pe lucru…

Ceea ce este ciudat e că minunata materie cenuşie debitează idei când mă aştept eu mai puţin. Când încep să mă concentrez, totul devine înceţosat… Poate sunt eu prea savant, poate ar trebui să mai las raţiunea deoparte şi să las cuvintele să vină de la sine.

Şi până la urmă, cititorule, de ce stai tu oare în faţa unor licurici catodici (sau a unui LCD, după caz)? De ce mă citeşti? De ce încerci să mă înţelegi? Nu mă vei înţelege niciodată, oricât ai vrea. Nu poţi. Nu vei reuşi. Nu încerca… Îţi voi arăta puţin din toate — la momentul potrivit — şi atunci vei înţelege.

Da, mă. Ăsta e blog-ul meu. Da, al meu. Al lui NoSignal himself. Blog-ul ăsta e un mare căcat, şi voi ştiţi asta. Probabil că nu vă pasă… Nici mie. De ce? Nu ştiu.

De ce am absentat? Păi, simplu. Am avut nevoie de o perioadă de reculegere, să-mi adun dinţii de pe jos.

Blog-ul ăsta va fii, de-acum înainte (să sperăm) doar pe limba voastră, bă idioţilor. Ce? Nu vă place că sunteţi idioţi? Errr…

Anyway, am revenit. Pe bune. Şi sunt gata de blogging. Content-ul ce l-am scris până acum va rămâne unde este. De ce? Va fii punctul meu de reper. Nu voi uita niciodată de la ce am pornit. Şi…

… acum, dragii mei, vă provoc să puneţi blog-ul ăsta la bookmarks, pentru că situaţia e gravidă (şi prezintă umflături). Am început să fac burtică, beau 2 (doi) litri de Coke pe zi, mi-am luat liber de la şef…

Wooo, somebody stop me!

Yes, I was gone for a while… I had a lot of things to do. I was busy as hell…

I worked my ass out these days, but I got nothing.

Hell with this… I don’t feel like writing.

Every single day I get up, I wash my blurry eyes, kill them cereals and drop my jelly-like body on the sofa. And… suddenly, a lot of questions keep popping into my head. At this moment, I really don’t know what’s my job on this Earth. I am still searching for something. I see a lot of people doing things with their lives. My life feels so empty and cold…

Maybe I shouldn’t make a problem out of this. Maybe I should just live for the moment and watch out for opportunities. But when opportunities don’t come up, I really feel odd. Why should I continue waiting for something that I can’t even explain? This is just a part of the problem. The true issue is that I don’t have (never) the mood to search for opportunities. I just want them to materialize in front of my eyes. I’m too lazy to create them.

This year, I’ll get involved in a lot of activities. I hope that will bring the sunshine in my life. I think I have to upgrade myself to a superior level. I feel the power within me and I am ready to spend my last bits of energy on doing something that will affect me (in a positive way) long-term.

No, no, no… Don’t get me wrong! OK, for some of you, “farting” is veeery embarrassing. It’s really not.

So, where all the gas comes from? Well, when the food passes our digestive system and gets into our stomach, some chemical reactions (between food, acids and enzymes in our digestive juice) take place. While the digestion process, large molecules of food decompose into smaller ones, thus some gas is resulted, mostly methane. Another important component of the fart gas is oxygen, the excess that is not absorbed by our body.

Mainly, I don’t want to talk about the stinky part of farting, but the energetic potential of the mighty gas. Methane is a great bio-fuel. Its combustion produces a good amount of heat. Everybody farts. Just imagine that every single person on this damn Earth would collect his/her own, home-made combustible. We could save the world!

I’m not being ecologist-like, I’m just being realistic. Earth’s resources are going to end sooner than you might think. I say we should start gathering farts!

Later Note:

Damn, I couldn’t retain myself from talking about this. Ever wondered why farts stink? Sulfur is the answer. Sulfur compounds are known for their… uhm… “special” odor. Hydrogen sulfide makes it stinky. So, the more sulfur-rich food you eat, the stinkier your farts get!

Woooaah! I’m back, folks! I feel better now. I enjoyed myself these days and I managed to leave the stress behind, and have fun as much as I could. I…

F&^k! I just feel this strange thing… I think I’m being too impersonal on my personal blog, and that is absolutely wrong! Many things pop into my head, but I just can’t put them in here. I just can’t.

Nooo more Mr. I(mpersonal). Did I just lose my good mood again? I did, I did!

Sometimes I feel I think too much. I have to follow my first “vibe”, that is. Maybe I should write what my heart dictates, just like Fidel does with his nation.

That’s it, I’m crazy!

Today… OK, tomorrow is kind of important for me. Not just because it’s my birthday (thank you, thank you very much), but because I just feel… somewhat special. I think it’s because I’ll have more spare time for my useless but nonetheless important things, and that means a lot for me. I think I’ll just lie in bed, watch some movies, call that cute girl next door who is staring at me all the time (she’s freaky, I tell you).

Presents, kisses, hugs, coke, apple pies, my sore ears… Aaah… How couldn’t you love it?! I can’t wait.